vineri, 10 iulie 2009

somnul rațiunii naste monștri

ziua de azi a început obișnuit pentru mine. m-am trezit exact în momentul în care soarele e trecut pe jumătate de linia orizontului, am făcut 300 de flotări, 4 mii de genoflexiuni, am alergat 20 de mile, mi-am facut dușul cu apă rece. apoi m-am dat jos din pat.

în a doua parte a zilei a trebuit să merg să rezolv o problemă simplă la secretariatul facultății. cea mai nașpa chestie legată de secretariate, e că sunt populate cu secretare. ce mișto ar fi să fie populate cu roboți de bucătărie, sau ceva gen automatele alea cu 10 tipuri de cafea, de la care eu nu-mi cumpăr niciodată nimic, că nu beau cafea. dar dacă aș bea cafea, sigur mi-aș lua de acolo. adică e la mintea oricărui prost. apeși butonul corespunzător tipului de cafea pe care-l vrei. așa să fie și în secretariate. vrei o diplomă să o xeroxezi, apeși butonul respectiv și apoi introduci numele, vrei o cerere nu știu de care, apeși butonul. din ce am observat eu, singura diferență dintre automatele de cafea și secretare e relația față de cafea. unele consumă, celelalte produc. un punct pentru automate. ah, și automatele nu știu solitaire. încă un punct pentru automate.

dar nu, trebuie să mănânce o pâine și ăștia de la comunicare și relații cu publicul sau cum căcat se mai cheamă. în general secretarele sunt personaje extrem de imbecile iar eu, de fiecare dată când interacționez cu ele, obișnuiesc să fac dragoste în repetate rânduri cu mai toți membrii familiilor lor. mă gândesc că poate ăsta e momentul pe linia timpului când din specia umană o să se desprindă o nouă încrengătură, aflată cam pe aceeași treaptă pe scara evoluției cu pinguinii, și anume secretarele.

când am intrat prima dată azi în biroul secretarei, era puțin trecut de amiază. problema mea era foarte simplă și ar fi putut fi rezolvată în aproximativ 5-10 secunde. Secretara s-a uitat la mine și probabil și-a zis în sinea ei:
"ăsta are toate șansele să nu devină o secretară imbecilă, ia să mă răzbun eu pe el pentru simplul fapt. pentru asta și pentru toate complexele din viața mea de căcat maro. ia să-i fac eu lui viața un calvar. sau măcar să-i stric ziua dacă pot."

nu mi-a rezolvat problema pentru că nu prea avea chef, i se răcea cafeaua și începuse cam de juma de oră și un joc de solitaire și-i stricam concentrarea. m-a dat afara de cateva ori, eu am refuzat de același număr de ori să ies. Secretara e genul ăla de om, care ți-ai dori să fie supt instantaneu, sub ochii tăi, într-o gaură neagră, să nu rămână nimic în urmă. e paradigma frustratilor ratați care se cred importanți pentru că întâmplător au o funcție din postura căreia îți pot îngreuna obținerea unor chestii care în mod normal ți se cuvin, genul ăla care dacă vrei să nu te enervezi într-o discuție cu ea, trebuie să fii nivel maxim la Toleranță și să fi parcurs toate cele 10 cursuri din seria "cum să eviți să-ți dorești să fuți în inimă o secretară de facultate".

am ieșit din biroul ei și m-am dus direct acasă, de unde mi-am luat sabia. fac o paranteză aici, că poate cineva se întreabă de ce aș avea eu o sabie. răspunsul e simplu, sunt fan ninja. pe principiul în care fanii înrăiți ai oinei românești au sub pat sau chiar sub scaunele mașinilor personale bâte de baseball, eu mi-am cumpărat o sabie. are și utilități practice, fiind foarte bună la tăiat pâine, salate, etc. așadar, mi-am luat sabia cu tot cu teacă, am înfășurat-o într-o pânză albă de cânepă, ca samuraii de demult, și m-am întors la facultate. cel mai bun loc de a ascunde ceva, e să ascunzi acel ceva într-un loc cât mai la vedere, în care nimeni nu ar căuta, fiind prea evident. cel mai la vedere e să nu ascunzi deloc, așa că am intrat cu sabia în mână.

secretara zâmbea tâmp către mine, m-a recunoscut. mă privea cu superioritatea aia justificată doar prin faptul că ea îmi poate face viața un chin fără motiv iar eu nu pot riposta pentru că rațiunea îmi spune că nu e bine să omori secretare. greșeala asta i-a fost fatală, rațiunea mea adormise. credea că ea are controlul, nu simțea destinul implacabil care urma să ia o întorsătură neașteptată, nu simțea pericolul iminent, nu știa că , din prădător, devenise pradă.

i-am zambit, dar un zâmbet insipid, inuman. în același timp, am pus mâna pe sabie și fără nicio vorbă, am început să o scot ușor, foarte ușor, din teacă. zgomotul metalic al sabiei producea un ecou în liniștea încăperii, un ecou ca o melodie perfect armonioasă. razele soarelui intrau generoase prin geam și se reflectau din lama ascuțită, pictând pereții.

dintr-o dată Secretara și-a schimbat fizionomia. din zâmbetul oligofren, desenat parcă, acum, pe fața ei schimonosită de spaimă, se citea doar o grimasă. știa că nu are scăpare, așa că nu a schițat niciun gest, nu a scos niciun sunet, se citea doar groaza în ochii ei. dintr-o singură lovitură fulgerătoare, plasată cu o precizie măiastră, i-am retezat capul. o dâră de sânge a împroșcat peretele alb. capul s-a rostogolit stingher sub masă, în timp ce restul corpului a căzut pe jos. m-am aplecat, i-am prins părul cu mâna dreptă și am ridicat capul la nivelul capului meu. avea ochii deschiși iar sângele i se scurgea pe podea. i-am zâmbit ironic și am întrebat-o aproape retoric:
"ia zi, acum e bine?"
nu mi-a răspuns, așa că am trecut mai departe. i-am desfăcut cutia toracică cu o altă lovitură de sabie. una singură, plasată precis de-a lungul sternului, puțin în stânga lui. am lăsat sabia deoparte, m-am aplecat asupra corpului inert, i-am luat sângele care se scurgea în palme și m-am spălat cu el pe frunte. era cald încă. mi-am aprins o țigară si am fumat-o pe fotoliul ei, mă simțeam eliberat.

apoi i-am mâncat inima, dansând frenetic, ca într-un ritual antropofag.



PS: nu, n-am sabie și cu ocazia le transmit o muie sinceră tuturor celor care nu sunt ninja sau samurai, nu practică scrima, nu au luptat la Podul Înalt sau Rovine, nu colecționează și totuși au o sabie. în plus, textul are la baza cea mai de jos întâmplari reale dar e aproape în totalitate inventat.
ca să nu fie discuții.

sâmbătă, 4 iulie 2009

nu vă temeți, nu mușcă!

cred că am găsit o posibilă explicație pentru faptul că unor femei le e frică de pulă. pula seamănă cu un motociclist, asta e demonstrat. adică e îmbrăcată în piele, are o cască lucioasă pe cap iar când vede pizdă, se ambalează puternic. o altă asemănare între organul sexual și un motociclist e aceea că, nici de unul, nici de celălalt, nu trebuie să te atașezi. pot dispărea oricând din viața ta. pe de altă parte, toată lumea știe că de motocicliști trebuie să te ferești. prin analogie, am stabilit deci, în linii mari, că femeile au motive întemeiate să se teamă de pulă.

ce nu înțeleg eu, e de ce unii bărbați se tem de pulile altor bărbați. există o relație intimă între tine și pula ta, e normal. la nivel elementar, ea face unele chestii pentru tine, tu faci unele chestii pentru ea. simbioză. sigur, nu e normal să ai o astfel de relație cu pula unui alt bărbat dar nici nu trebuie sa te temi de ea. ca mascul alfa, trebuie să domini celelalte puli. adică tu, purtător între picioare de organe atârnătoare , trebuie să-l privești fix în ochi pe celălalt și să-l încadrezi în una din cele 3 categorii de mai jos:

1-sigur o are mai mică decât o ai tu.
2-dacă n-o are mai mică, sigur nu o folosește la fel de bine ca tine.
3-dacă nu o are mai mică si o folosește mai bine decât tine, sigur e homosexual!

dacă nu te poți uita în ochi, găsește-ți alt reper. uită-te la ceva din spatele lui, să pară că treci cu privirea prin el. orice ai face, nu te uita la pula lui!

și spun toate astea pentru că mai devreme a bătut cineva la mine la ușă. eu, curios din fire, am deschis. nu l-am recunoscut pe cel care bătea, ceea ce e oarecum normal pentru că-l căuta pe colegul de cameră. deși coleg de cameră cu mine, colegul meu de cameră nu era în cameră în momentul ăla, așa că individul m-a rugat să-i transmit eu un mesaj, deși n-am față de porumbel voiajor, care duce mesaje de la o persoană la alta. însă, pe lângă curiozitate, politețea e un alt atribut ce mă caracterizează din plin. așa că-i răspund cu politețea în glandă, "DA, zi-mi ce vrei să-i spun." și el mi-a zis mesajul, pe care l-am uitat între timp, dar îmi amintesc că atunci când îl știam, mă gândeam în sinea mea că e un mesaj plictisitor și irelevant.

am ieșit la ușă doar în boxeri. suntem în emisfera nordică, e iulie, deci e vară și mi-e cald. și tocmai ieșisem din duș. în plus, e foarte amuzant să vezi reacțiile oamenilor în diferite împrejurări. băiatul nostru s-a holbat crispat, plin de pudoare, la boxerii mei, cam 90% din cele aproximativ 3 minute, cât a durat conversația. se uita la fel ca o școlăriță prinsă de doamna învățătoare că-i arată puța, în pauză, colegului de bancă. și nu se uita atât la boxeri, cât la conținutul, la chintesența lor. penibil moment pentru el, triumfător pentru mine.

în momentul ăla mi s-a părut că aud ceva, o voce, așa că mi-am încordat auzul și am ascultat din nou. da, era glasul frustrărilor sale refulate , care striga disperat din interiorul lui, referindu-se la mine:
"sigur e homosexual! sigur e homosexual!"