proverbul la români - partea I

acum câteva sute de ani nu existau televizoare. nici computere, implicit nici internet. cluburi nu erau. nici pizzerii, nici cinematografe. teatre dacă ar fi existat, oricum nu le-ar fi frecventat nimeni. fotbalul și biliardul nu ajunseseră la noi. oamenii, pe vremea aia, se cam plictiseau și își găseau tot felul de ocupații dubioase. ăia care învățaseră să scrie, scriau romane. în general despre drame. drama țăranului român, drama intelectualului român, drama femeii române în contextul social. sau poezii. despre iubire în principal, despre război, despre morți, anotimpuri și alte chestii la fel de neimportante. ăia care din diverse motive nu știau să scrie, nu se lăsau nici ei mai prejos. compuneau chestii mai scurte, care se puteau memora ușor și transmite mai departe prin viu grai. le-au numit proverbe. îmi imaginez așa un dialog de pe vremea aia
-ce faci, vecine?
-no bine...
-vecine, bem ceva pălincă în sara asta?
-no bine...
-și poate născocim și un proverb, două, după ce ne luăm un pic în freză...
-no bine...

pe măsură ce tehnologia a avansat, unele proverbe și-au pierdut din sens. altele au fost de la bun început imbecile.
dupa niște calcule foarte elaborate, cu ajutorul unor formule extrem de complicate, am reușit să fac ceva ce-mi doream de mai multă vreme. am stabilit, în procente, valoarea de adevăr a câtorva din cele mai cunoscute proverbe românești.

1-cine se trezește de dimineață, departe ajunge.
să zicem că te trezești de dimineață și începi să mergi, pe jos, cu o viteză de aproximativ 5 km/ h. cum dimineață pentru mine înseamnă cam 8 am, deja până la amiază, adică 12, ai străbătut cam 20 de km. e ceva. dar să zicem că cineva pleacă din același punct din care ai plecat și tu, la ora 12, dar cu un autoturism, care se deplasează în medie cu 60 de km/h. în jur de 12:22 te depășește. fizică de clasa a6a. dacă mai adaug și faptul că la viteze foarte mari, apropiate de cea a luminii, distanțele se contractă, se observă cât de relativ poate fi proverbul ăsta. contează mai puțin cât de devreme te trezești. mai important e cu ce pleci la drum.

valoare de adevăr 23,4%

2-unde nu intră soarele pe geam, intră doctorul pe ușă
nu pot să înțeleg relația asta de cauzalitate, oricât aș încerca. ce legătură au cele 2 acțiuni și de ce sunt dependente una de alta. din proverbul ăsta se înțelege că, în general, doctorii intră, mai ales, în săli de cinema, subsoluri de bloc, buncăre antiatomice, șamd. mă gândesc la săracii ăia care trăiesc aproape de poli, care nu văd soarele cu lunile. ar trebui să aibă fiecare câte un doctor în casă. în plus, eu nu mă hrănesc prin sintetiza dioxidului de carbon în prezența luminii solare, pentru că n-am clorofilă. deloc. deci n-am nevoie de lumină care să intre pe geam. OAMENII NU FAC FOTOSINTEZĂ!

valoare de adevăr 0%

3-cine sapă groapa altuia, cade singur in ea
din nou un proverb, asupra căruia trebuie privit din mai multe unghiuri.
în primul rând, simt în proverbul ăsta, o ofensă adusă tuturor groparilor de pretutindeni. adică niciodată nu o să cadă un gropar în groapa săpată de el însuși. e logic, stie unde a sapat-o. de fapt, cred că niciun om normal nu ar putea să cadă în groapa pe care singur a săpat-o, dar pentru gropari e ceva mai mult, e personal. e ca și cum ai zice că un inginer ar putea să bage 2 fire în priză și să se curenteze, sau un salvamar să se înece într-un lac unde apa e mai puțin adâncă decât înălțimea lui. pe de altă parte, e sindromul din memento, filmul, cu ăla de uită ce a făcut acum 5 minute. îmi imaginez unul din ăștia, săpând o groapă:
"ce fac eu aici? ah da, sap o groapa. dar de ce? ia să plec."
depărtându-se de groapă:
"oare ce fac eu în pădure noaptea?".
împiedicându-se de un cadavru:
"oare ce caută cadavrul ăsta aici? omul ăsta sigur e mort. sper că nu l-am omorât eu. sigur nu l-am omorât eu. sigur mai e cineva în pădure în afară de mine și cadavru. cred că e periculos să mă îndrept în direcția asta. ia să mă întorc".
zbang în groapă!

valoare de adevăr 45,29%

4-munca e brățară de aur
aici am să apelez la logica de clasa a 9a. toata lumea știe ce e un silogism.
exemplu de un fel de silogism, care nu e chiar un silogism:
groparul urăște accesoriile gen brățări de aur.
groparul urăște munca.
din moment ce groparul urăște și munca și brățările de aur, există șansa ca munca și brățara de aur să fie echivalente. deci munca să fie brățară de aur.

apoi sunt țiganii. tiganii urăsc munca și iubesc brățările. deci munca ar putea totuși să nu fie brățară de aur, utilizând logica de mai sus. aceleași preferințe le au și femeile. țiganii și femeile iubesc brățările.

valoare de adevăr: 40,18%

5-nu tot ce zboară se mănâncă
proverbul ăsta e genial. adică modul în care el e formulat e genial, nu lasă loc de interpretare. spune că NU TOT ce zboară se mănâncă. există chestii care zboară și se mănâncă, dar nu toate. deci există și chestii care zboară și nu se mănâncă. drept urmare, e suficient să găsesc un singur element care zboară și nu se mănâncă, pentru a stabili valoarea de adevăr a proverbului la sută la sută. am găsit imediat. AVIONUL.

valoare de adevăr 100%

astea au fost primele 5. plec la mare!
se va continua...

catapulta

urmează un alt anunț deosebit de important, din categoria anunțurilor deosebit de importante.

după ce mi-am schimbat acum câteva săptămâni sau luni (nu mai rețin exact și nici nu am chef să verific) template-ul blogului, adică nuanța de albastru, din albastru închis în albastru deschis, a venit acum rândul fontului. era arial și a devenit trebuchet.
unii vor crede că am ales trebuchet pentru ca e mai lizibil. îi las să creadă.
adevărul e că am ales trebuchet din cu totul alt motiv. trebuie să recunosc că sunt foarte pasionat de catapulte și deși nu am o catapultă a mea, întotdeauna mi-am dorit.

de exemplu, în age of empires, jocul copilăriei mele, îmi plăceau enorm catapultele. erau singura unitate cu care distrugeai în mod decent, castelele adversarului.

în red alert nu erau catapulte, dar mi-ar fi plăcut să fie. adică să nu fie disponibile oricărui jucător, să am doar eu.

counter strike e un alt gen de joc, dar cu sigurață o catapultă ar face jocul mult mai plăcut și ar fi și mult mai eficientă.

în tribalwars, cu un sat plin de catapulte și paladinul înarmat cu Flama, puteai ține piept câtorva zeci de sate de atac.
asta ultima nu știu exact ce înseamnă. am auzit-o la cineva și am scris-o aici, pentru că îmi sună bine. sunt acolo niște cuvinte cu rezonanță, gen paladin, flamă, catapultă.

cineva mi-a făcut cadou acum ceva timp, o carte despre invențiile lui da Vinci. una din invențiile prezentate în carte era chiar catapulta, el reușind să o inventeze, în mod spectaculos, la câteva mii de ani după ce a fost prima dată folosită.

uneori, merge folosită ca replică de agățat "vino, dragă, să-ți arăt catapulta mea!" sau "hai să ne catapultăm împreună în Nirvana plăcerilor carnale"

când sunt copiii mici de tot, li se oferă o tavă cu diverse chestii și copilul alege ceva de acolo, care acel ceva, se zice că o să fie parte definitorie a vieții ulterioare. eu nu-mi amintesc exact momentul, dar mi-a povestit mult mai tîrziu maică-mea ce am ales. și nu, nu am ales o catapultă! am zis doar așa, să vă induc în eroare. îmi place să mă joc cu mințile voastre.

apoi, mi-a plăcut enorm faza aia din Stăpânu` Inelelor, în care puneau orcii capete de oameni în catapulte și le aruncau peste zidurile cetății. dacă nici asta nu e metoda supremă de intimidare a adversarului, atunci nu știu care e. cum ar fi să-ți plouă-n cap, cu capete de oameni morți. și zic morți, pentru că prima condiție ca să fii viu, e să ai atașat capul de restul corpului.
dacă aș fi participat eu la bătălia aia și aș fi fost căpetenia orcilor, sigur mi-ar fi venit și mie ideea asta, sau mi-ar fi plăcut să-mi vină.
dacă Sun Tzu ar fi văzut Stăpânul Inelelor, cu siguranță ar fi dedicat un întreg capitol, în cartea lui despre arta războiului, acestei metode deosebit de eficiente în opinia mea, de a-ți face adversarul să se cace pe el de frică.

și ar fi bună și pentru uz zilnic. adică mă supără careva, vin cu catapulta în fața casei/blocului respectivului și-i slobozesc un pietroi de 2 tone direct pe geamul de la bucătărie. dacă ia masa sau își bea cafeaua la momentul ăla, ghinionul lui. ca în Prâslea cel Voinic și merele de aur, când trăgeau cu arcul în sus. dacă le pica săgeata în cap, erau vinovați, dacă nu, nu. un fel de justiție divină, doar că aș folosi catapulta în locul arcului.

după cum se observă, catapulta a fost mereu, un laitmotiv al existenței mele. cine știe engleză, înțelege și legătura între noul font și catapulte. cine nu știe, click aici.

mersul pe apă și cel mai bun adversar al omului

am încercat o chestie șmecheră rău de tot, un fel de myth busters în variantă românească.
azi am ars-o inginerește, adică prin Regie, cu niște prieteni, foști și actuali colegi de facultate. am fost la Maxx, la pizzerie, exact când începea ploaia aia torențială. a început torențial fix când ne urcam în mașini să plecăm. până acolo am făcut vreo douăj de minute, deci suficient timp să se formeze niște bălți suficient de mari ca să-mi pun în aplicare planul. de la mașină până la intrarea în Maxx erau cam 50 de metri. între mine și intrarea în Maxx, o mare baltă, pe care nu aveam pe unde să o ocolesc. atunci, mi-a venit brusc o idee, pe care o aveam de mult timp, dar nu am avut ocazia să o verific. un fel de mit, despre care eram curios dacă e adevărat sau nu. totul a început acum mult timp, când am văzut eu o emisiune pe discovery, despre niște șopârle, care alergau repede de tot pe suprafața unui lac. exact, alergau. nu înotau, nu zburau. e chestie de fizică și se explică în felul următor. dacă o chestie, să zicem șopârlă, are greutatea suficient de mică și aleargă suficient de repede, tensiunea aia superficială care se creaza la suprafața dintre piciorul șopârlei și pelicula de la suprafața apei, face ca sopârla să nu se scufunde. eram curios dacă se aplică și la oameni. am eu o posibilă explicație pentru o fază din biblie, în care un tip merge pe apă. adică zic ei că merge, eu bănuiesc că alerga foarte foarte repede. oricum, nu mi-a ieșit foarte bine încercarea asta și sunt sigur că nu din cauză că nu aș fi alergat suficient de repede, pentru că eu alerg fabulos de repede pe distanțe scurte. probabil cele 78 de kile ale mele au cântărit prea mult în raport cu tensiunea superficială dintre adidașii mei și suprafața bălții. pe de altă parte, nu pot nici să declar mitul ăsta distrus. poate tipul din biblie alerga mai repede decât mine, ceea ce e puțin probabil, sau era mult mai ușor.

o altă situație interesantă pe care am observat-o azi, a fost la IDM. am mers acolo la un biliard. eu am un talent înnăscut pentru orice sport cu bile, iar biliardul nu face excepție. totuși mi-a atras atenția un vecin de masă. omul juca biliard singur. aici fac o paranteză - mie în general îmi plac oamenii care fac chestii singuri, pentru că nu poți arunca responsabilitatea în spatele altcuiva. cel mai potrivit exemplu e sexul. să zicem că ești în pat cu una și nu ți se scoală. oricui i se poate întâmpla, oricui în afară de mine. și atunci poți să inventezi o mie de scuze în mintea ta. poți să zici că era aia urâtă, că mirosea ciudat, că avea păr pe piept, că nu se spăla pe dinți, orice. în schimb, dacă nu ți se scoală când îi dai în cap, la tine în baie, solitar, e numai vina ta! - când l-am vazut pe ăla că joacă singur, m-am gândit că e posibil să fie atât de bun, încât el însuși e singurul adversar pe măsura propriei valori. adică nu există cineva în cercul lui de prieteni și cunoștințe, în afară de el, care să-i facă față. și mă gândesc că poate la situația asta se referea și citatul ăla din nu știu cine, care zicea că cel mai mare dușman/adversar al omului e el însuși, omul. e posibil să fi zis-o confucius, că el a zis multe chestii de felul ăsta.
de cele mai multe ori însă, încrederea mea în oameni e contrazisă de realitate. omul juca atât de prost, încât cred că îi era rușine să joace cu un cunoscut.

și mi-am amintit în felul ăsta de o altă chestie din copilăria mea. cel mai mult îmi plăcea, copil fiind, să mă joc. jucam golf și tir cu arcul, dar cel mai des șah și fotbal. cel mai mult îmi plăcea să joc șah cu bunică-miu, că-l furam la piese când nu era atent și cel mai puțin îmi plăcea cu taică-miu, pentru că se oftica dacă-l furam la piese, iar eu nu găseam nimic interesant în jocul de șah dacă nu puteam să-l fur pe adversar la piese. în asta consta pentru mine tot suspansul și implicit plăcerea jocului. îmi plăcea însă, foarte mult, să joc și singur. cam ca în jerry's game, filmulețul ăla de la pixar. de fapt nu jucam singur. jucam eu și invocam un adversar imaginar, unul inspirat din realitate, căruia îi făceam eu mutările. în general era unu` de la țară de la mine, pe care-l cunoșteam și nu-l suportam, unu Ardei. Ardei era unu cu vreo 5 ani mai mare decât mine, care mă enerva așa de tare, că l-aș fi înecat în propria-i vomă. și Ardei mereu pierdea, că întotdeauna făcea mutări idioate. skillul jucătorului era inspirat din realitate. eu făceam mutări geniale, de spartan, Ardei făcea mutări stupide, de oligofren.

ah, era să uit. prin analogie cu alergatul pe apă, există și alergatul pe cărbuni încinși. vă invit plin de căldură să încercați. în special ăia care ajungeți la mine, căutând pe gugăl sintagme derivate din cuvântul porno. să-mi ziceți apoi dacă mitul se verifică sau nu...