mersul pe apă și cel mai bun adversar al omului

am încercat o chestie șmecheră rău de tot, un fel de myth busters în variantă românească.
azi am ars-o inginerește, adică prin Regie, cu niște prieteni, foști și actuali colegi de facultate. am fost la Maxx, la pizzerie, exact când începea ploaia aia torențială. a început torențial fix când ne urcam în mașini să plecăm. până acolo am făcut vreo douăj de minute, deci suficient timp să se formeze niște bălți suficient de mari ca să-mi pun în aplicare planul. de la mașină până la intrarea în Maxx erau cam 50 de metri. între mine și intrarea în Maxx, o mare baltă, pe care nu aveam pe unde să o ocolesc. atunci, mi-a venit brusc o idee, pe care o aveam de mult timp, dar nu am avut ocazia să o verific. un fel de mit, despre care eram curios dacă e adevărat sau nu. totul a început acum mult timp, când am văzut eu o emisiune pe discovery, despre niște șopârle, care alergau repede de tot pe suprafața unui lac. exact, alergau. nu înotau, nu zburau. e chestie de fizică și se explică în felul următor. dacă o chestie, să zicem șopârlă, are greutatea suficient de mică și aleargă suficient de repede, tensiunea aia superficială care se creaza la suprafața dintre piciorul șopârlei și pelicula de la suprafața apei, face ca sopârla să nu se scufunde. eram curios dacă se aplică și la oameni. am eu o posibilă explicație pentru o fază din biblie, în care un tip merge pe apă. adică zic ei că merge, eu bănuiesc că alerga foarte foarte repede. oricum, nu mi-a ieșit foarte bine încercarea asta și sunt sigur că nu din cauză că nu aș fi alergat suficient de repede, pentru că eu alerg fabulos de repede pe distanțe scurte. probabil cele 78 de kile ale mele au cântărit prea mult în raport cu tensiunea superficială dintre adidașii mei și suprafața bălții. pe de altă parte, nu pot nici să declar mitul ăsta distrus. poate tipul din biblie alerga mai repede decât mine, ceea ce e puțin probabil, sau era mult mai ușor.

o altă situație interesantă pe care am observat-o azi, a fost la IDM. am mers acolo la un biliard. eu am un talent înnăscut pentru orice sport cu bile, iar biliardul nu face excepție. totuși mi-a atras atenția un vecin de masă. omul juca biliard singur. aici fac o paranteză - mie în general îmi plac oamenii care fac chestii singuri, pentru că nu poți arunca responsabilitatea în spatele altcuiva. cel mai potrivit exemplu e sexul. să zicem că ești în pat cu una și nu ți se scoală. oricui i se poate întâmpla, oricui în afară de mine. și atunci poți să inventezi o mie de scuze în mintea ta. poți să zici că era aia urâtă, că mirosea ciudat, că avea păr pe piept, că nu se spăla pe dinți, orice. în schimb, dacă nu ți se scoală când îi dai în cap, la tine în baie, solitar, e numai vina ta! - când l-am vazut pe ăla că joacă singur, m-am gândit că e posibil să fie atât de bun, încât el însuși e singurul adversar pe măsura propriei valori. adică nu există cineva în cercul lui de prieteni și cunoștințe, în afară de el, care să-i facă față. și mă gândesc că poate la situația asta se referea și citatul ăla din nu știu cine, care zicea că cel mai mare dușman/adversar al omului e el însuși, omul. e posibil să fi zis-o confucius, că el a zis multe chestii de felul ăsta.
de cele mai multe ori însă, încrederea mea în oameni e contrazisă de realitate. omul juca atât de prost, încât cred că îi era rușine să joace cu un cunoscut.

și mi-am amintit în felul ăsta de o altă chestie din copilăria mea. cel mai mult îmi plăcea, copil fiind, să mă joc. jucam golf și tir cu arcul, dar cel mai des șah și fotbal. cel mai mult îmi plăcea să joc șah cu bunică-miu, că-l furam la piese când nu era atent și cel mai puțin îmi plăcea cu taică-miu, pentru că se oftica dacă-l furam la piese, iar eu nu găseam nimic interesant în jocul de șah dacă nu puteam să-l fur pe adversar la piese. în asta consta pentru mine tot suspansul și implicit plăcerea jocului. îmi plăcea însă, foarte mult, să joc și singur. cam ca în jerry's game, filmulețul ăla de la pixar. de fapt nu jucam singur. jucam eu și invocam un adversar imaginar, unul inspirat din realitate, căruia îi făceam eu mutările. în general era unu` de la țară de la mine, pe care-l cunoșteam și nu-l suportam, unu Ardei. Ardei era unu cu vreo 5 ani mai mare decât mine, care mă enerva așa de tare, că l-aș fi înecat în propria-i vomă. și Ardei mereu pierdea, că întotdeauna făcea mutări idioate. skillul jucătorului era inspirat din realitate. eu făceam mutări geniale, de spartan, Ardei făcea mutări stupide, de oligofren.

ah, era să uit. prin analogie cu alergatul pe apă, există și alergatul pe cărbuni încinși. vă invit plin de căldură să încercați. în special ăia care ajungeți la mine, căutând pe gugăl sintagme derivate din cuvântul porno. să-mi ziceți apoi dacă mitul se verifică sau nu...